Certitudinea.
Acea Fată Morgana după care tânjim involuntar cu toții. Dar mai ales noi, cei care trăim în spațiul „mioritic” actual. Societatea noastră românească pare a fi caracterizată de schimbări prea rapide, prea multe, prea bruște și aceasta duce la întrebări referitoare la starea de anomie în care, voit sau nu, trăim cu toții.
Nevoia de certitudini, de siguranță, de stabilitate se manifestă, este necesară (chiar) tuturor ființelor umane (și nu numai, am adăuga). Și în acest context, în care schimbările structurale ale societății per ansamblu se modifică atât de rapid… oare de ce nu ne-am putea simți îndreptățiți să căutăm mai intens satisfacerea acestor nevoi bazale de-a dreptul, conform piramidei nevoilor umane a lui Abraham Maslow?
Avem cu toții nevoie de certitudini. Iar teama că acestea ne pot scăpa printre degetele provoacă panică, reacții diverse, agitație, agresivitate, teamă și da, anomie socială!!!
Tocmai datorită acestui „conflict” rațional, mental, emoțional, inter-relațional, consider că este necesară introducerea aspectului de, respectiv perspectivei de Gândire Critică nu doar în școală, la orele de predare, ci la nivel individual, la nivelul fiecărui om în parte.
Trăim, într-adevăr, într-o societate în care schimbările de structură, descoperirile științifice, coeziunea, modalitatea de comunicare dintre indivizi, rapiditatea de propagare a informațiilor, etc. se produc atât de rapid că nu avem timp/răgaz/liniștea necesară pentru a le integra/procesa/digera. Nici mental, nici emoțional, nici rațional.
Gândirea critică se dovedește astfel un aliat prețios. Ce-ar fi dacă ne-am da răgazul necesar de a transforma în certitudine tocmai incertitudinea și dubiul față de toată această avalanșă de informații și situații noi? Să ne facem cumva „sălaș”, tocmai în obiceiul de a pune sub semnul întrebării știrile, informațiile, ideile vehiculate, acțiunile celor din jur, ale noastre? De a ne forma obiceiul verificării, întrebărilor, îndoielii?
Oare știm să întrebăm? Avem curajul de a pune întrebări în loc de a da rapid răspunsuri? Sau pur și simplu căutăm răspunsuri și le oferim rapid pentru că ne este teamă de întrebări?
Și noi, ca adulți, profesori, părinți, frați, surori, bunici… ce ne dorim de la copiii noștri? Să îi vedem hrăniți la masa așternută de noi sau îi învățăm să pescuiască singuri? Ne dorim oare liniștea că mâine își vor putea lua și singuri, asumat, deciziile referitoare la propria viață într-o lume care nouă nu ne va mai aparține?
Oana Cătălina Bucur
Profesoară, Liceul Energetic din Constanța
