Sunt ani de zile de când deplâng absența gândirii critice, nu atât în breasla mea, cât în societate. În întâlnirile mele cu studenții, profesoară fiind, carența și, uneori, chiar absența gândirii critice m-a înfuriat și întristat, deopotrivă. Și nu poate fi nicio secundă pusă pe seama tinerilor, a elevilor, a studenților, ci, în mod evident, pe seama sistemului educațional. Telefonul Danei Deac, care îmi spunea că vrea să înceapă acest demers, CritikThink, de a revoluționa sistemul de învățământ, m-a făcut să explodez de bucurie și speranță.
Sigur că nu mă aștept ca lucrurile să schimbe peste noapte, tocmai pentru că înțeleg cât de dificil este să poți inocula pe cineva cu propria-i gândire critică. Îmi dau seama ce înseamnă această revoluție în sistemul de învățământ, dar cu siguranță este ceva ce îmi doresc, și nu doar ca profesor. Iată că, de curând, îmi doresc asta și în calitate de mamă, pentru că fiica mea, în niște ani de zile, va ajunge în acest sistem și mi-e groază de momentul în care i se va spune ce să gândească. Sunt apriori furioasă pe toți profesorii care nu vor avea ca principală grijă ca ea să gândească, să filtreze informații, să deslușească sensuri, să învețe să argumenteze și să își însușească propriile-i concluzii și înțelegeri despre lume. Vreau să învețe ce înseamnă să gândească cu mintea ei, nu cu împrumuturi.
Pot să spun că niciun individ nu poate fi fericit în existența sa câtă vreme nu procesează decât informație regurgitată de alții.
A-ți lua viața în posesie, indiferent cu ce te ocupi, înseamnă a avea libertatea și deci capacitatea de a raționa, de a analiza, de a judeca, de a reflecta asupra oricărei informații care îți este furnizată, indiferent de sursa ei. Pentru că da, marele pericol pentru sistemul de învățământ, este că autoritatea îi va fi pusă constant sub semnul întrebării. Că va trebui să se reconfirme permanent. Că va înceta să mai fie o autoritate imuabilă căreia elevul are obligația să îi dea ascultare și crezare. Cred că acesta e principalul motiv pentru care gândirea critică nu e de dorit și celui care va face procesul de aplicare a acestui tip de predare și evaluare să-i fie dificil. Pentru că un elev – indiferent de vârsta lui – care are libertatea de a contesta autoritatea, adică profesorul, creează haos, din punctul de vedere al sistemului și al profesorului. Dar haosul nu înseamnă dezordine. Edward Lorenz spune că, de fapt, haosul este ceva nu ordonat, ci extrem de coerent. Pentru că este un sistem care rămâne sensibil față de condițiile inițiale, cele care i-au făcut posibilă apariția. Că impredictibilitatea lui este, de fapt, reverberația în prezent a acelor condiții inițiale. Haosul are, deci, coerență. Iar școala este una dintre acele condiții inițiale ale devenirii individului și e cazul să își asume responsabilitatea pentru asta.
În calitate de profesor, am căutat și am provocat studenții să mă conteste.
Din punctul acela, al contestării, dacă profesorul nu are răspunsuri satisfăcătoare, studentul are libertatea și obligația să caute în altă parte. Eu, profesorul, nu le știu pe toate și asta mă obligă să fiu tot timpul ”în priză”, să mă îndoiesc de faptul că știu tot și să continui la rândul meu să învăț, pentru că asta e ce trebuie să facă noul profesor – să continue să învețe, nu să stabilească că programa pe care și-a făcut-o este suficientă.
Această enclavă a profesorilor care cred că dețin adevărul și că sunt singura autoritate ar trebui să se pună singură sub semnul întrebării.
Pentru că nici lumea de dincolo de școală, de sistemul de învățământ, nu se va schimba dacă această reformare nu se va produce. N-o să mă întorc la teoriile lui Aristotel sau la dialogurile lui Platon. Sigur că de acolo pornește totul și că ele continuă să stea în picioare. Principiile lor rămân valide pentru că sunt cele sănătoase și cele pe care cred că avem obligația să le punem în aplicare în continuare.
Mi-aș dori să nu mai întâlnesc tineri de 18 ani care învață comentariile profesorilor lor pe de rost, în loc să citească operele autorilor, în integralitatea acestora, și să aibă o opinie personală pe care, evident, să învețe să o argumenteze, să o susțină pentru examenele de bacalaureat.
Aș vrea să nu mai întâlnesc adolescenți care au ajuns să creadă că a citi înseamnă a fi manipulat, că autorii sunt cei care îi manipulează, și nu profesorii, care le spun ceea ce a vrut să spună autorul. De fapt, nu știe nimeni ce a vrut să spună autorul. Să fim sinceri, uneori nici măcar autorul însuși nu este pe deplin conștient de ceea ce a vrut să spună atunci când a creat opera. Și asta o spun inclusiv în calitate de de creator.
Trebuie să lăsăm libertate lucrurilor să se schimbe, să evolueze, să devină altceva, chiar dacă asta înseamnă că, în acest proces, ceea ce noi credem că este cu certitudine adevărat și valabil se va dovedi a nu mai fi așa.
Acesta este punctul de turnură în care cred că vor colapsa probabil mulți dintre profesorii implicați în acest proces de reformare a educației. Cred că lucrurile încep prin ne chestiona pe noi, învățătorii, și de a vedea de unde începem să nu mai știm totul. Și din punctul ăsta avem nevoie de întrebări ca să putem descoperi noi teritorii. Chestionându-ne, devenim mai limpezi, suntem capabili să explicăm mai clar ceea ce am descoperit, ne depășim limitele. Am descoperit că, cele mai bune întrebări, vin chiar de la cei pe care îi învăț. Atunci când au curajul să întrebe. Pentru că, unul din simptomele absenței gândiri critice este incapacitatea de a pune întrebări. Dar, cu multă grijă și interes față de ceea ce se întâmplă în mintea lor, se poate ajunge la ele. La întrebările care ne duc pe toți mai departe. Pentru că ei știu mai bine ce au nevoie să învețe și, dacă învățam să îi ascultăm, vom învăța să cum să îi învățăm.
Acasă mi s-a spus ”tu trebuie să gândești cu capul tău, nu trebuie să-ți spună alții ce să gândești!”
Am avut norocul să întâlnesc profesori excepționali, dar și profesori slabi, care nu aveau realmente ce să caute în sistemul de educație, care făceau foarte mult rău. Cei din urmă mi-au spus că trebuie că trebuie să știu tot, dar nu să am și propria părere despre toate. Dar cine poate ști tot, dacă ceea ce știe nu îi aparține? Cine poate ține minte toate gândurile altcuiva? Abia dacă le putem ține minte pe ale noastre. Cred că ai datoria de a încerca să cuprinzi, să cunoști, să înțelegi tot ceea ce întâlnești, pentru că toate se leagă cu toate. Asta ar trebui cultivat: curiozitatea, consecvența, onestitatea, anduranța. Nu înmagazinarea de informații, ci coerența lor, utilitatea și legăturile dintre ele. Nu poți să fii performant cu adevărat pe ceva dacă nu ai înțelegere asupra multor alte aspecte, pentru că lucrurile sunt întrepătrunse și gândirea critică asta înseamnă în primul rând -capacitatea de a trece dintr-o paradigmă în cealaltă, în așa fel încât să poți proba de fapt adevărul unei afirmații, fie ea matematică, fie ea literară, fie ea istorică, politică sau de orice fel ar fi. Toți profesorii foarte buni, care n-au fost mulți, sunt cei care au avut acest curaj nebun de a spune elevului său: da, răspunsul tău e mai bun decât al meu sau da, eu nu cred că te pot ajuta, ai nevoie de altcineva.
Eu cred că autoritatea profesorului este dată de asumarea poziției în care se află, cu responsabilitatea ei și cu înțelegerea punctului din care nu știi tot, în care greșești. Asta nu înseamnă că tu greșești în mod absolut, ci că suntem failibili. Și doar acest tip de dialog poate să ducă la o descătușare a minților. Această idee poate fi utopică, dar putem cel puțin să aspirăm la ea.
